"Sarvan Anityan"

Dantalion stătea în ploaie cu mâna stângă ușor ridicată.
- Iubito, iar îmi cânți?
Dantalion avea 23 de ani, o zi de naștere imprecisă și mereu aceeași carte la el. Fusese găsit sub bradul din centrul orașului într-o iarnă oarecare. Parul și ochii negri, calmul și cartea ce îl acoperise îi dăduseră alura unui prinț din Gehenna. Fusese adoptat de un librar fascinat de cartea veche; carte de unde și-a primit numele. Poate că nu se schimbase prea mult.
Yuki scoase vioara și iși dedică o partitură din Mozart. Era singură în port și încă astepta să vadă cei doi panda subacvatici. Îi aștepta în fiecare an  în aceeași perioadă, înainte de zăpadă.
Dantalion iși prinse părul ușor ondulat la vârfuri. Avea expresia melancolică, ochelarii cu ramă groasă și barba ușor crescută. Din perspectiva lui era un tip atrăgător. Înâlțimea potrivită cu greutatea subponderală, pielea albă ce contrasta părul și ochii, două tatuaje neterminate și câteva piercing-uri îi alimentau ego-ul.
- Dacă tu ai traversa Aurora Boreală și ai găsi la capătul ei poarta spre Atziluth, Valhala, Eden sau cum vrei să-i spui, te-ai întoarce fără să treci?
Yuki strânse în brațe vioara, zâmbi cu superioritate și lăsă capul usor pe spate. Se întoarse și porni lent spre casa bunicului. Alunecă pe gheața subțire și lovi ușor carcasa de la vioara. Se scuză pentru sine, verifică vioara și îi ceru scuze pentru neatenție; în depărtare se auzea sunetul celor doi.
- Știam că o sa vă întoarceți, doar mi-ați promis.

Dantalion aruncă o privire spre stânca ce domina marea, își puse gluga pe cap și făcu o plecăciune.  Tatăl său murise în urmă cu câțiva ani și îi lăsase lui vechea librărie.  Cu câteva modificări Dantalion se descurcase. Pe strada X la colț cu y Dantalion apărea mereu cu o carte în mână și cu o cană pe jumătate goală de cafea. Din cauza mizantropiei accentuate avea doar doi angajați și un păzitor. Împărțind culoarea neagră, mereu semi adormit și cu o ureche aplecată, Raziel sau păzitorul cărții, stătea pe scara ce ducea spre locuința stăpânului.
-"Carnea ta e suflet îngheţat; de ger,". Ea nu o să fie niciodată așa; ea nu are voie să fie.
Yuki mai alunecă o dată, surase și le dedică celor doi o sonată. Era aproape seara când decise să plece din nou. O lună ca un bulgăre mare de zăpadă,  un vânt ce îi imita cântecul și un păr roșcat armonizau peisajul de port. În fața casei Koori o îmbrățisă și îi șopti un "te iubesc". Yuki îi răspune în aceeași manieră, doar făceau asta zilnic.
- O să fii ultimul pe care îl văd, iar dacă nu te găsesc am să trăiesc veșnic.